Stilurile educative parentale reprezintă un aspect crucial al modului în care părinții își cresc și își educă copiii. Aceste stiluri, care variază de la autoritar la permisiv, au un impact puternic asupra dezvoltării emoționale, comportamentale și sociale a copiilor. Stilul educației familiale se referă cu precădere la procesul de influențare pe care îl exercită părinții asupra copiilor. Stilul educativ parental este studiat pentru a diferenția categoriile de practici educative și corespondența cu diferite reacții și comportamente ale copiilor. Privind clasificarea stilurilor parentale, au fost conceptualizate diferite tipuri educative: autoritar (dominant), permisiv (indulgent), democratic, neglijent (neimplicat/indiferent).

Imaginează-ți copilul tău trăind această rușine în legătură cu Universul lui – Dumneavoastră. Imaginează-ți că el este gata să îndure neputincios această rușine de fiecare data doar pentru a vă mulțumi pe Dvs., cel/cea care sunteți lumea și viața lui. Ce învață acest copil?

Cel mai prețios ce îi puteți oferi copilul Dvs este timpul petrecut împreună. Stabilitate și siguranță în căminul familial, sentimentul de încredere și afecțiune este ceea ce deprinde copilul atunci când părintele își face timp pentru el. Marea majoritate a timpului nostru îl petrecem fiind la muncă, navigând pe rețelele de socializare sau stând în fața televizorului, iar activitățile casnice „încheie” ziua de lucru. Ne dăm bine seama că ocupațiile zilnice deja stabilite vă solicită maxim iar aceast fapt conduce la privarea copilului de bucuria de a petrece timpul cu Dvs.

Dificultățile de învățare ale copilului sunt mai frecvent descrise ca comportamente prin care copilul nu poate face față solicitărilor și sarcinilor de învățare propuse, care sunt caracteristice vârstei sau clasei în care copilul studiază. Cauzele posibile ale nereușitelor la învățătură pot fi deficiențele parțiale de capacitate. Aceasta înseamnă că unele domenii ale percepției nu sunt dezvoltate corespunzător vârstei.

De fapt, termenul de “regulă” reprezintă o normă în baza la care se desfășoară o activitate, după cum spune atotștiutorul nostru DEX, de unde reiese că pentru ca o activitate să fie cu succes, se respectă anumiți algoritmi de desfășurare a acesteia. Anume acești algoritmi ar fi acele “reguli”, care ne urmăresc pe toți oriunde ne-am afla. În unele apeluri, alți copii, din contra, preferă să li se spună exact ce și când au de făcut, în așa fel, concentrându-se direct pe ceea ce urmează să îndeplinească.

Disciplina copiilor este unul din cele mai sensibile capitole ale muncii unui părinte, deseori este confundată cu pedeapsa. Cu toate acestea, psihologii spun că disciplina este al doilea dar pe care îl poate primi un copil de la părintele său, deoarece primul este, desigur, iubirea.
Ce înseamnă totuşi disciplina? Disciplina înseamnă învăţare, iar acest lucru nu se întâmplă peste noapte ci necesită multă repetiţie, iar scopul principal este să-ţi formezi autocontrolul şi limitele. Anume datorită disciplinei, tu o să-ţi formezi propriile standarte de care o să ai nevoie toată viaţa.

Cunoaștem că divorțul demult nu mai este un tabu în societatea contemporană, însă consecințele acestuia odata cu trecerea timpului rămân a fi la fel de semnificative. Odată ce divorțează soții între ei, ”divorțează” și copilul de părintele în grija căruia nu a rămas să fie. Desigur există situații în care soții aleg să împartă sarcinile privind îngrijirea copilului/-ilor și chiar respectă această alegere, însă acest articol o să vizeze mai mult situațiile în care acest lucru nu se întîmplă.
Pentru a ne căsători cu succes, ştim cu toţii, e nevoie să parcugem nişte etape şi să facem faţă la nişte provocări, dar cum e cu divorţul? Divorţul, chiar dacă înseamnă pentru mulţi “o separare”, “un punct”, “un sfârţit”, poate fi şi el unul reuşit. Spunem “reuşit” atunci când acesta nu a adus mari pierderi partenerilor şi copiilor care au făcut parte din familie. Aceste pierderi se referă atât la aspectele materiale, cât şi la cele psihologice.

Relația părinte-copil presupune o comunicare armonioasă a acestora. O temă importantă care este necesar a fi abordată în discuție este cea despre corpul copilului. Una din regulile de bază în discuțiile cu copilul despre corp și schimbările care survin este de a explica acestuia particularitățile corpului. Este recomandat de a concentra atenția copilului nu la „cât de bine arată”, ci la „cât de sănătos/oasă arată”: „Ești foarte sănătos/oasă. Pari fericit/ă”.

Deseori auzim afirmațiile: „Copilul este copia mamei”, „Are ochii tatălui” etc. Nu puține sunt remarcile despre faptul că fiica sau fiul copie comportamentul unuia dintre  părinți. Se face auzit, de asemenea, și proverbul „Surcica nu sare departe de trunchi…”